Astfel noi, creştinii adventişti de ziua a şaptea, credem în Sfânta Treime - Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt - ca fiind Singurul Dumnezeu adevărat, care a creat şi prin care se menţin toate lucrurile. Noi credem că Dumnezeu Fiul cel veşnic S-a întrupat prin fecioara Maria.
 
El a devenit om adevărat, a trăit o viaţă sfântă, a făcut bine tuturor, exemplificând în mod desăvârşit neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu. A suferit şi a murit de bună voie în locul nostru pe cruce, pentru păcatele tuturor, a înviat în cea de-a treia zi, după cum era scris în Scripturi, şi S-a înălţat pentru a sluji ca Mare Preot în ceruri. El mântuieşte pe cei credincioşi şi va restaura toate lucrurile.
 
Adventiştii de ziua a şaptea se înscriu în gândirea protestantă. Ca şi ceilalţi creştini, noi credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece oamenii care au scris-o au vorbit de la Dumnezeu, inspiraţi de Duhul Sfânt.
 
Credem că Biblia este singura normă de călăuzire în materie de credinţă, standardul de apreciere a caracterului, testul experienţei creştine şi relatarea demnă de crezare a modului în care Dumnezeu a acţionat în cadrul evenimentelor consemnate de istorie, fiind astfel adepţii principiului Sola Scriptura, specific gândirii protestante.
 
Prin creaţie, omul beneficiază de principiul liberului arbitru, adică are posibilitatea de a alege între bine şi rău, fiind astfel responsabil pentru alegerea sa. Atunci când omul alege să creadă în Isus Hristos şi în jertfa Sa răscumpărătoare, el primeşte, prin harul lui Dumnezeu, iertarea de păcatele săvârşite şi motivarea, voinţa şi puterea de a trăi în armonie cu voia lui Dumnezeu, experimentând astfel neprihănirea prin credinţă. Duhul Sfânt ne dă putere să trăim o viaţă sfântă, să rămânem în Hristos şi să avem astfel siguranţa mântuirii.
 
Sfânta împărtăşanie, pe care o numim Sfânta Cină, este o împărtăşire cu simbolurile trupului şi sângelui lui Isus Hristos, o expresie a credinţei în El ca Domn şi Mântuitor.
 
Apărută la jumătatea secolului al XIX-lea şi aparţinând din punct de vedere istoric curentului de gândire protestant, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea face parte din grupul bisericilor neoprotestante, iar asumarea mandatului de a propovădui Evanghelia şi acceptarea acesteia ca bază unică a credinţei şi trăirii înscrie Biserica noastră în comunitatea bisericilor evanghelice.
 
Noi practicăm botezul prin scufundare, pe baza deciziei personale şi a mărturisirii credinţei în Isus Hristos ca Mântuitor personal. Scufundarea totală în apă a celui care este botezat semnifică moartea faţă de păcat şi învierea la o viaţă nouă în Isus Hristos.
 
Pentru noi, biserica este comunitatea credincioşilor care mărturisesc pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor, care se adună laolaltă pentru închinare, părtăşie, instruire din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru celebrarea Sfintei Cine, pentru slujirea semenilor şi pentru proclamarea Evangheliei.
 
Identitatea noastră spirituală este caracterizată de trei componente ale crezului nostru care, în primul rând, înmănunchiază armonios învăţăturile biblice fundamentale ale creştinismului cu acelea care sunt rezultatul aprofundărilor realizate de diferite curente creştine de-a lungul timpului. În al doilea rând, conţine învăţături prezente şi în crezul altor biserici, cu dezvoltări proprii Bisericii Adventiste.
 
Şi, în al treilea rând, conţine învăţături specifice, care sunt rodul aprofundărilor realizate de Biserica noastră.
 
Numele Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea face trimitere la două doctrine: una, fundamentală pentru creştinism, se referă la a doua venire a lui Isus Hristos – de la latinescul adventus, venire, iar a doua, întâlnită şi la alte comunităţi religioase, se referă la respectarea zilei a şaptea a săptămânii, sâmbăta, ca zi de odihnă şi de închinare.
 
Aceste referiri indică importanţa şi locul special pe care-l ocupă învăţăturile amintite în viaţa Bisericii, definindu-ne identitatea. A doua venire a Domnului Isus ca să răscumpere pe cei neprihăniţi, aşa cum afirmă crezul creştin, este fericita noastră nădejde. În înţelegerea noastră, această nădejde implică o pregătire care presupune armonizarea vieţii cu voinţa descoperită a lui Dumnezeu.
 
Isus Hristos va veni în mod personal, iar acest eveniment va fi vizibil la scară mondială - „acest Isus care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”. Împlinirea profeţiilor şi situaţia actuală a omenirii arată că venirea lui Isus Hristos este iminentă. Timpul acestui eveniment nu a fost descoperit, de aceea suntem îndemnaţi să fim gata.
 
Prin menţionarea zilei a şapteaîn numele Bisericii, noi evidenţiem că facem din respectarea acestei zile o plăcută recunoaştere a faptului că Dumnezeu este Creatorul şi Suveranul nostru, şi ne exprimăm astfel loialitatea faţă de Cel care „în şase zile a făcut cerurile şi pământul… iar în ziua a şaptea S-a odihnit”. Petrecem această zi în comuniune cu El prin închinare, rugăciune, studiu şi meditaţie asupra Cuvântului Său.
 
Noi considerăm că păzirea, în sine, a Sabatului nu ne mântuieşte şi înţelegem că toţi aceia care intră în odihna la care îi invită Dumnezeu „se odihnesc de lucrările lor cum S-a odihnit şi Dumnezeu de lucrările Sale”. Găsim deci în odihna de Sabat, o eliberare de oboseala fizică şi de stresul cotidian, dar mai ales o odihnă spirituală, o pregustare a celei veşnice.
 
Noi credem că întreaga omenire este acum implicată în marea luptă dintre Hristos şi satana, cu privire la Legea lui Dumnezeu şi la suveranitatea Sa în univers. Acest conflict a început în ceruri când Lucifer, o fiinţă creată, a devenit satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu, prin înălţare de sine, şi a condus la răzvrătire o parte din îngeri. Înşelându-l pe om, satana a introdus spiritul răzvrătirii şi în lumea noastră. Pentru a ajuta pe poporul Său în acest conflict, Hristos trimite Duhul Sfânt şi îngerii credincioşi să-l călăuzească, să-l apere şi să-l susţină pe calea mântuirii.
 
Noi credem că marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt incluse în cele Zece Porunci, care exprimă dragostea, voinţa şi planurile lui Dumnezeu în ceea ce priveşte comportamentul şi relaţiile interumane, având caracter de obligativitate pentru oamenii din toate timpurile. Mântuirea este exclusiv darul lui Dumnezeu, iar rodul ei este iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni, manifestată prin respectarea Legii lui Dumnezeu.
 
Unul dintre darurile Duhului Sfânt este profeţia. Acesta este un semn distinctiv al bisericii lui Dumnezeu şi a fost manifestat în cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea prin lucrarea lui Ellen G. White. Având autoritatea unui sol al lui Dumnezeu, scrierile sale sunt o sursă continuă de mângâiere şi încurajare. Ele călăuzesc, învaţă şi corectează pe credincioşi, arătând în mod clar că Biblia reprezintă standardul de apreciere a învăţăturii şi experienţei.
 
Noi credem că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin neascultare, el a rupt relaţia dintre el şi Creatorul său, negând dependenţa de El. Chipul lui Dumnezeu a fost astfel denaturant şi omul a ajuns supus morţii. Dumnezeu va dărui însă nemurirea celor răscumpăraţi de El. Până atunci, moartea este un somn, o stare de inconştienţă şi nu există nici o altă entitate din om care să continue să trăiască.
 
Deşi întruneşte caracteristicile unei manifestări religioase cu specific modern, atât în modul cum relaţionează cu divinitatea, prin promovarea relaţiei directe cu Isus Hristos, cât şi prin răspunsul pe care-l oferă trebuinţelor sociale, prin prisma învăţăturii mărturisite şi trăite, Biserica Adventistă de Ziua Şaptea nu este pur şi simplu o nouă denominaţiune care şi-a făcut apariţia la jumătatea secolului XIX.
 
Ceea ce cred adventiştii de ziua a şaptea au crezut apostolii, primii creştini şi, înaintea lor, aceasta a fost speranţa patriarhilor. Astfel, credinţa adventistă, departe de a fi o evoluţie religioasă modernă, este o revenire la vechile învăţături biblice. Credinţa noastră este fundamentată pe învăţăturile Bibliei şi este aceeaşi credinţă care a fost dată sfinţilor „o dată pentru totdeauna”.
  
Doctrina socială
 
Orice doctrină şi învăţătură a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea are consecinţe etice şi sociale, aşadar teologia sa este şi socială, motiv pentru care nu a formulat în mod special o doctrină în acest sens. Totuşi, dacă trebuie să vorbim despre gândirea sa socială, unele doctrine pot fi menţionate cu prioritate.
 
În ceea ce priveşte relaţia cu alte biserici şi organizaţii religioase, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea susţine că aceia care îl prezintă pe Hristos înaintea oamenilor fac parte din planul divin pentru evanghelizarea lumii şi îi respectă pe creştinii din alte biserici angajaţi în salvarea de suflete pentru Hristos.
 
De aceea, în aceste relaţii va prevala spiritul de curtenie, sinceritatea şi echitatea creştină. În acelaşi timp, adventiştii promovează un cod de bună comportare în privinţa evanghelizării şi sunt atenţi ca oamenii să nu se simtă încurajaţi să intre în biserică pentru eventuale interese sau în speranţa că pot obţine avantaje materiale. De asemenea veghează ca nimeni să nu fie constrâns să rămână în comunitate, deoarece părtăşia cu Hristos şi cu Biserica Sa trebuie să fie o opţiune personală.
 
Bazându-se pe învăţătura biblică, adventiştii de ziua a şaptea se supun autorităţii civile recunoscând-o ca parte a ordinii sociale acceptate de Dumnezeu.
 
Ca urmare a acestei înţelegeri, ei se roagă pentru „înaltele stăpâniri” şi colaborează cu ele în împlinirea trebuinţelor sociale. Cu toate acestea, atunci când pretenţiile puterii civile sunt în evidentă opoziţie cu cerinţele lui Dumnezeu, creştinul va asculta cu prioritate de Cuvântul lui Dumnezeu. În acest sens, Biserica Adventistă se opune oricărei legi, activităţi sau strategii care ar conduce la discriminare pe motive religioase şi este pe deplin angajată în promovarea, apărarea şi ocrotirea libertăţii religioase a oricărei persoane, din orice religie şi din orice parte a pământului. Ea crede că libertatea religioasă este cel mai bine respectată în condiţiile separării bisericii de stat.
 
Deoarece omul aparţine lui Dumnezeu prin creaţiune şi prin răscumpărarea în jertfa ispăşitoare a lui Isus Hristos şi pentru că trupul său este Templul Duhului Sfânt, adventiştii cred că au datoria să-L proslăvească şi în trupul lor. În acest sens, încă de la începuturile sale, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a fost preocupată de lucrarea în favoarea restaurării fiinţei umane şi de îngrijirea sănătăţii prin promovarea unui stil de viată sănătos şi prin înfiinţarea şi administrarea de spitale.
 
Biserica Adventistă susţine mandatul evanghelic de a îngriji de săraci şi de victimele catastrofelor. Responsabilitatea de a îngriji de trebuinţele persoanelor defavorizate provine din credinţa conform căreia credinciosul este administratorul, nu propietarul, a tot ce are, motiv pentru care este dator să folosească binecuvântările primite de la Dumnezeu pentru împlinirea nevoilor celor lipsiţi.